Zilele trecute am profitat de soarele orbitor de ianuarie și am tras o tură de câteva zile prin țară, împreună cu fetița noastră Noria.

Am locuit la Forest Retreat & Spa, o cazare aflată undeva în sudul județului Vâlcea, pe care o recomand cu drag.

Road trip de 1 zi prin Oltenia

Am plecat de la Forest Spa la puțin timp după micul dejun. Era deja ora 11. Prima oprire de pe lista ar fi trebuit să fie Horezu, aflat cam la 50 km de cazarea noastră.

Însă Noria a adormit pe drum, așa că am mers până spre Cheile Bistriței, cea de-a doua destinație, care se află la una dintre intrările în Parcul Național Builă Vânturariță, cel mai mic parc natural din România.

Mi-a atras atenția acest parc, așa că m-am documentat și am aflat că a fost înființat în urma eforturilor Asociației Kogayon, în 2004. Noroc cu ONGurile astea (mult hulite lately), care mai mișcă una alta prin țara noastră…

Pe drum am văzut trenuri marfare old school transportând agale pietriș, iar când am ajuns în sătucul Bistrița am înțeles care e faza: în zonă există o carieră de piatră, care mușcă încet și sigur din munte.

Spre mănăstirea Arnota, cu o bătrânică după noi

Ne plăcea maxim atmosfera de pe drum, treceau foarte puține mașini și aveam așa un feeling ca toată România e a noastră.

De altfel, mi se pare una dintre cele mai tari chestii să te plimbi în timpul săptămânii prin România, așa, pur și simplu.

Am ajuns în fața mănăstirii Bistrița și am întrebat un localnic cum putem ajunge pe Cheile Bistriței. Ne-a indicat direcția, apoi am dat de o mică bifurcație: în stânga mergeai spre chei, în dreapta sus pe munte, spre mănăstirea Arnota, aflată la vreo 6 km.

Nush cum se face, că în loc să apucăm spre stânga, am apucat-o spre dreapta. Ba ne-am trezit că am luat în mașină și o bătrânică autostopistă.

Cred ca nu înțelesesem bine care e direcția spre chei, apoi Silviu a văzut bătrânica și a întrebat într-o doară ”o luăm?”, eu am zis da, iar în câteva secunde bătrânica era instalată în spate, printre bagajele noastre și scaunul în care sforăia Noria.

Nici măcar nu am înțeles bine ce voia bătrânica sau unde mergea. Sau unde mergeam noi, de fapt, sau ce voiam. Fix așa a fost, nu glumesc :)).

De fapt, femeia își dorea să ajungă la mănăstire iar noi ne-am dat seama că am ratat cheile Bistriței la mustață. Am zis asta e, facem un bine cuiva și ne mai plimbăm.

Drumul șerpuia prin munte și a fost frumos, cu excepția faptului că era plin de praf și noroi cu ciment din cariera pe lângă care am trecut. Am făcut mașina varză.

Lunch la mănăstire

Când am ajuns sus la mănăstire și am văzut opera de artă de pe mașină nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să izbucnim în râs.

În mod normal sigur ne-am fi enervat, dar de data asta a fost ceva special în atmosferă. Pur și simplu bătrînica aceea emana un vibe foarte bun, plin de energie blândă și pozitivă, pe care l-am simțit din plin.

Ea a coborât din mașină și a intrat pe poarta mănăstirii, iar noi, neavând treabă cu mănăstirile, am vrut să urcăm pe un vârf mai înalt de acolo și să admirăm peisajul din vale.

Nici nu ne-am pornit bine, că a apărut din nou bătrânica și ne-a invitat la masă în mănăstire. Făcuse ea niște combinații înăuntru, astfel încât să fim invitați.

Nu am vrut să refuzăm, și iată-ne pe toți 4 așezați într-o sală de mese, cu un castron mare de ciorbă în față și altul de varză călită. Stăteam și ne hlizeam mirându-ne de filmul în care aterizasem fără să vrem, iar bătrânica emana încontinuare o stare de pace și bine.

Noria, care de regulă îi privește cu suspiciune pe toți oamenii pe care nu îi cunoaște, ba chiar se strâmbă la ei, m-a întrebat calmă: ”mami, ea e o prietenă de-a ta, nu?”.

Aaa, și a mai fost o fază. Când am parcat în curtea mănăstirii, Noria, care tocmai se trezise din somn, își studia cu mare interes palmele, după care ne-a spus tam nesam: ”mami, tati, uite, eu am niște îngerași în palmă”.

Menționez că noi nu le avem cu religia, dar chiar au fost niște faze inedite în tot tripul ăsta neplanificat la mănăstire.

În fine, am ieșit din mănăstire și am urcat pe vârful acela de care ziceam, unde am văzut un super peisaj, care i-a plăcut mult și Noriei.

Altfel de călători

Când am coborât, bătrânica a zis ca vrea să vină și ea înapoi cu noi, că și-a terminat treaba. Venise să aducă o pomană cuiva de la mănăstire. A vrut să ne dea și nouă o pâine de pomană, că atât mai avea. Nu am vrut să o luăm.

Era senină și blândă, părea să nu se teamă de nimic. Era ceva ce mă fascina în energia și prezența ei. Mă gândeam cum se plimba ea așa de colo colo, așteptând pe cineva care să o ia și să o ducă din loc în loc, dar și cum i se legau toate, fără efort.

De fapt, cel mai mult m-a frapat senzația că părea să nu se teamă de nimic. Iar treaba asta îi imprima o energie anume, care se reflecta și asupra noastră, pentru că ne simțeam la rândul nostru suspect de bine. Nici măcar nu ne ofticasem că aveam mașina varză de noroi dur, bine prins pe uși și ferestre.

Pe drumul înapoi spre vale, bătrânica ne-a povestit că e din Gorj, că îi place să umble pe la mănăstiri, că treaba asta o face să se simtă tare bine. Ne spunea că din când în când pleacă în excursii organizate la mănăstiri, cu autocarul.

Și că de curând, cineva din familia ei o dusese la Ierusalim, unde a fost una dintre cele mai speciale experiențe ale vieții ei. Zicea că nu spera ca la vârsta ei să apuce să zboare prima oară cu avionul.

Și brusc am avut o revelație: bătrânica era și ea un traveller, la fel ca noi și ca alții. Pe alt film, cel cu mănăstirile și cu religia.

Dar în esență era o hoinară curajoasă, fără frică de drumuri, deplasări, mers singură sau stat departe de confortul propriei locuințe. Și mi s-a părut foarte foarte tare.

Ne-a mai zis că nu se aștepta sub nici o formă să urce cineva la mănăstire doar ca să o lase și să o aducă pe ea. Plus că nu avea mari speranțe să apuce să mai urce în ziua aceea, că nu treceau deloc mașini.

Că o sa se roage pentru noi și o să ne trimită numai gânduri bune. Și era sinceritate în tot ceea ce zicea, plus aceeași energie calmă și protectivă.

Faza e că noi nici până acum nu am înțeles cum de ne-am trezit mergând spre mănăstire, cu o bătrânică în spate. A fost fix genul acela de moment pe nepusă masă, complet neplanificat, dar nu ne-a părut rău deloc, am trăit niște momente super frumoase!

Prin Cheile Bistriței

După ce am coborât de la Mănăstirea Arnota, am apucat-o, în sfârșit, spre cheile Bistriței – cele mai înguste chei din România: pereți enormi de stâncă, cu doar câțiva metri distanță între ei. Mie mi-au plăcut mult.

Undeva pe drum am oprit și am escaladat un mic versant ca să vedem Peștera Urșilor. Versantul era plin de gheață, nu au fost foarte lejere urcarea și coborârea cu Noria, cocoțată pe Silviu, dar ne-am descurcat. Peștera nu era chiar peșteră, ci mai degrabă o mare gaură între stânci. But still fun, anyway.

Ne-am mai preumblat puțin pe chei, până când am găsit loc de întors mașina. Era un soare orbitor de ianuarie, cu raze care străluceau pe resturile de zăpadă din pădure. Am zis că ne vom întoarce cu siguranță pentru a explora în voia inimii Parcul Național Builă Vânturariță.

Horezu

Am pornit spre Horezu, unde voiam să vizităm căsuța în formă de oală și să îi cumpărăm Noriei tot felul de farfurioare, pentru joacă.

Am ochit din șosea căsuța (nu știam unde este), și fix lângă ea o spălătorie. Am lăsat mașina la spălat și ne-am preumblat prin magazinele de artizanat din zonă. Căsuța era închisă, am vizitat doar balconul.

Deodată, pe șosea a trecut în goană un cal evadat de undeva, printre mașini. Era puțin suprarealistă scena, și ne temeam pentru viața sărmanului cal, dar și pentru cei care erau la volan. Calul a mai alergat pe șosea până când a dispărut din raza noastră vizuală.

Am luat mașina din spălătorie și am plecat spre restaurantul 2 Cocoși, despre care ne spuseseră trecătorii cu care intrasem în vorbă că ar fi cel mai ok din zonă. Și chiar a fost: am primit porții mari și foarte gustoase, la prețuri decente.

Aș mai fi vrut să vizitez străduța pietonală din Horezu, fiind mare amatoare de spații publice, dar am ginit-o prea târziu din mașină și nu am mai apucat să îl conving pe Silviu să tragă pe dreapta. Asta e, next time.

Culele de la Măldărești

Apoi am zis să pornim înapoi spre Forest Spa, dar eu mai aveam un plan secret în cap: să vizităm culele de la Maldărești (foste locuințe fortificate ale boierilor). L-am convins pe Silviu să ne abatem puțin de pe traseu.

Silviu e mereu în filmul acela de șofer care vrea să ajungă la destinație, iar eu tre să țin cu dinții de ideile mele, ha, ha.

Când am ajuns în dreptul culelor era liniște totală și părea totul închis. I-am zis lui Silviu că mă dau doar eu jos din mașină, să le privesc peste gard și să le fotografiez.

Când m-am apropiat de poartă, am văzut că era deschisă, așa că am intrat și am început să fotografiez. La nici 1 minut a apărut un tip de la administrație, care a început să îmi toarne istoria culelor. Era interesant ce zicea.

M-am dus la mașină și i-am convins și pe ai mei să coboare. Bine am făcut: nici nu au intrat bine în curtea primei cule, că au apărut 2 căprioare la mică distanță de noi – mama și puiul.

Eu când văd căprioare mi se umple inima instant de fericire. De Noria nici nu mai zic, era super încântată, mai ales că erau mama cu puiul. Pentru ea, orice e mama cu puiul e ceva super :)). Inclusiv avioanele de pe cer: mama avion și puiul avion. Just saying :)).

Am petrecut mult și bine în curțile celor 2 cule, am intrat pe un film istoric super mișto. Am plonjat cu imaginația în trecut, ne-am dat în leagăne, ne-am preumblat pe prispele culelor și am aflat o mulțime de informații interesante.

Nu le-am vizitat înauntru, dar ce am văzut ne-a fost mai mult decât suficient. Și cu siguranță vom reveni într-un anotimp mai cald.

Pe cer răsărise deja o lună enormă, pe care am admirat-o. Am pornit, în sfârșit, spre cazare.

Silviu probabil se ruga în sinea lui să nu îmi mai vină mie vreo idee, dar nu era cazul, pentru că toți voiam să ajungem mai repede la spa, la sauna, salina și piscina din Forest Spa.

Pe drum, în majoritatea satelor prin care am trecut nu era foarte luminat. În schimb, alte dealuri ale Olteniei care se vedeau în depărtare erau pline de luminițe șerpuitoare.

Am ajuns sus la noi, pe dealul cu Forest Spa și am mai privit o data luna. Am încheiat ziua aceasta bogată cu o sesiune lungă de spa și ne-am gândit cât de multă bogăție sufletească  îți pot aduce călătoriile.

Pe curând!

PS – Mai puteți citi despre alte road trips făcute de noi aici și aici.

Pe Kinder Trips scriem despre călătorii cu copii, educație alternativă și lifestyle.

Te invităm să ne urmărești pagina de Facebook și contul de Instagram. 

Dacă vrei să primești pe email articole și resurse de la noi, ne poți lăsa emailul mai jos:

Am citit politica de confidențialitate și sunt de acord cu ea.

Adresa de email:

Leave this field empty if you're human:

Citește și: