Manifest pentru alăptare!

Între 1 și 7 august are loc Săptămâna Internațională a Alăptării, organizată de Alianța Mondială pentru Alăptare. Scopul evenimentului este de a promova și de a susține alăptarea la nivel global. Cu o căutare pe Google și pe Facebook o să găsiți multiple acțiuni construite în jurul acestui eveniment, în România.

Eu o să trec direct la subiectul acestui articol, generat și stimulat de Săptămâna Internațională a Alăptării: faptul că încă alăptez, deși a existat o perioada la începutul vieții mele de mamă în care acest lucru mi se părea de nerealizat.

Și acum, să ridice o mână sus cu mine toate fetele din online și de pretutindeni care au trecut prin următoarele etape sau cel puțin prin o parte din ele:

1. Naști și începutul lin al alăptării se lasă îndelung așteptat. Descoperi că alăptatul e ceva mai complicat decât ai fi crezut, nefiind doar chestia aia naturală care vine și se instalează de la sine. Nu ești foarte informată dar îți dorești mult să alăptezi – dacă ai ghinionul să naști prin cezariană, laptele sosește cu întârziere, în timp ce tu te chinui să îți gestionezi cum poți mai bine durerile cauzate de operație. Ești obosită și cam confuză, iar bebelușul tău primește în maternitate și biberoane cu lapte praf.

2. Ieși din maternitate și ajungi chiaună acasă cu bebelușul – evident nu știi ce să faci cu el, te uiți lung și te gândești panicată la cum ai putea să abordezi noua situație. Exersezi alăptatul iar bebelușul nu se atașează prea corect la sân. Oboseala și confuzia se adâncesc. Încep să se formeze primele răni pe sâni. Ai impresia că bebelușul nu se hrănește bine, drept pentru care îi îndeși alte câteva biberoane de lapte praf. Rănile încep să doară din ce în ce mai tare. Apar primele gânduri care îți șoptesc să renunți la alăptat și să treci doar pe lapte praf.

3. Show-ul continuă la cote înalte: oboseala se acumulează, rănile se înmulțesc, durerile cresc pe măsură, nopțile fără pic de somn se adună, alăptatul pare că stagnează. Panica se instalează. Depresia post-natală îți bate la ușă. Chemi o consultantă în alăptare, constată că bebelușul nu se atașează corect, ba chiar are și un fren. Îți arată cum se atașează corect, îți povestește de sondele cu care ai putea păcăli bebelușul, astfel încât să renunțe la biberon. Cât e ea acolo treaba pare că începe să meargă. După ce pleacă, nu mai e chiar așa. Rănile te dor încontinuare, îți vine să fugi din tot filmul vieții în care tocmai ai intrat. Când te decizi să folosești sondele acelea, descoperi că bebelușul le urăște de moarte.

4. În disperare de cauză, începi să te mulgi cu pompa și să-i dai copilului laptele muls cu biberonul. La rândul tău, urăști să faci asta, este incomod, dar pare singura soluție viabilă pentru a face laptele matern să ajungă de-a binelea la bebe. În paralel, continua nopțile de nesomn și durerile cauzate de rănile de pe sâni (ragade, pentru necunoscători). Știi că este recomandat să alăptezi minim 6 luni, adică sunt cam obligatorii astea 6 luni. Te gândești în sinea ta că poate e ok și cu 2-3, doar să scapi cât mai repede din calvarul ăsta. Începi să fii convinsă că e ceva în neregulă cu tine, că nu ești făcută să alăptezi, sau și mai rău, că nu poți avea grijă de copil. Pompa scoate cu greu mililitri prețioși de lapte matern – aurul alb, depozitat prin frigider. Îți este frică, totuși – poate că bebele nu primește suficient, așa că îi dai completare cu cu lapte praf. Aici, în unele cazuri, filmul se rupe rău: bebele refuză să mai stea la sân, vrea doar din biberon (din fericire, nouă nu ni s-a întâmplat asta).

5. Cum necum, trec primele săptămâni de mămicenie și haosul începe să se structureze. Ești pe pilot automat, supraviețuiești cu foarte puține ore de somn, rănile au început să se vindece, prinzi drag de bebe, începi să te obișnuiești cu noua postură. Pompa lucrează încontinuare la capacitate maximă. Mamele care deja au depășit etapa asta te avertizează că ar trebui să renunți cât de curând la ea, pentru că interferează cu reglarea naturală a lactației. Și să renunți și la biberonul de lapte praf pe care i-l dai pe post de completare. Încă nu ai curajul să faci asta, te temi că laptele tău nu e îndeajuns. Alte hopuri de trecut: puseele de creștere. Spaima că laptele nu e bun crește direct proporțional cu dimensiunea puseului :)).

6.Primele alăptări pe afară: ești timidă, ți-e aiurea, te ascunzi prin tot parcul, nu cumva să vadă careva vreun sfârc dezgolit. Încerci să găsești cele mai bune soluții ”tehnice”.

7. Mergi cu bebe la spital să i se taie frenul de sub limbă. Începe să sugă mult mai bine. Începi și tu să te prinzi exact ce și cum, să capeți mai multă încredere în tine. Iese pompa din schemă. Apar primele zile fără biberon de lapte praf. Uraaa! Ai scăpat de amândouă!

8. După primele luni ești expertă în alăptare. Începi să lungești, mental, perioada în care vrei să alăptezi: de la 6 luni la un an. Nu te mai dai jos din pat noaptea așa des, începi să alăptezi întinsă alături de bebe. După alte câteva luni, nu îi mai schimbi deloc scutecul noaptea, deci nu te mai dai jos deloc, te muți de pe o parte pe alta ca să îl alăptezi. S-a reglat, cumva, și patternul de somn. De multe ori, a doua zi, nu îți mai aduci aminte de câte ori te-ai trezit în noaptea anterioară. Ai căpătat multă încredere în tine și ai creat cu bebe legătură unică.

9. Începi să extinzi, mental, perioada de alăptare, de la 1 la 2 ani. Diverse persoane din familie și din anturaj încep să comenteze: ”da’ cât ai de gând s-o mai alăptezi?”. Sau: ”după x luni laptele se subțiază, nu mai e așa bun, ai putea să o înțarci.”

10. Te gândești, uneori, că ți-ar plăcea ca bebe să nu mai fie legat așa mult de tine, astfel încât să îți poți face mai mult de cap sau să îl pasezi altora, dar îți trece repede.

11. Alăptatul în public continuă: nu îți mai pasă așa tare, vezi toată treaba ca pe un drept fundamental al copilului, nu ca un lucru pe care trebuie să te străduiești tu să îl ascunzi de ochi pudici. Derulezi în minte tot felul de scenarii în care cineva vine să se ia de tine și să îți facă observație – te gândești că atâta îi trebuie. Muhaahah! You don*t give a shit anymore!

12. Reușești să ieși la prima ta petrecere, după mult timp – un timp care a părut etern. Ieși strategic, nu prea devreme, cât mai spre miez de noapte. Dansezi până când ai senzația că te rupi în două. După ora 3am o pornești spre casă, unde bebe și partenerul dorm liniștiți. Există viață și după alăptare! A doua zi exulți pe Facebook cu descoperirea asta, care ți-a reînviat toate speranțele pierdute.

13. Alăptatul devine un gest obișnuit, la fel ca spălatul pe dinți. Timpul zboară pe nesimțite. Copilul a făcut între timp 2 ani și jumătate. Începi să extinzi, mental, perioada de alăptare, nici tu nu mai știi până când. The show must go on!

Să nu uit un aspect extrem de important: o mână sus și pentru partenerii care au oferit necondiționat sprijin și înțelegere în tot ceea ce a însemnat procesul de alăptare. Fără ei, lucrurile poate că nu ar arăta la fel ;).

La voi cum a fost?

Noi :). Poza e din 2015, Noria avea 4 -5 luni.

5 Comments

  • mamadegemeni

    august 1, 2017

    Super. Iti doresc sa ai gemeni la cat de experta esti. Mult success.

    Reply
    • Miruna Tirca

      august 11, 2017

      Ha, ha, nu planuiesc sa mai fac vreun copil, insa oricum, nu vad sensul unui astfel de comentariu malitios. Mult succes asisderea.

      Reply
  • valerica oprisanu

    august 4, 2017

    fain povestit si cu happyend :). asa este, nu stii cum pornesti la drum,, iti tot spui inca o luna si inca una si te trezesti ca devine rutină :).

    Reply
    • Miruna Tirca

      august 11, 2017

      Pai cam asa. O rutina buna mai ales pentru copil 🙂

      Reply
  • Corina

    septembrie 2, 2017

    Un sumar excelent, cam asa si la noi, minus frenul si petrecerea 🙂 2 ani si 2 luni si continuam. Nu stim cat va dura, tot prelungesc termenul 🙂

    Reply

Lasă un răspuns