De ce fel de locuri de joacă pentru copii avem nevoie?

Zilele trecute am avut o experiență interesantă de observație urbană și pedagogică în parcul Carol din București. De la festivalul pentru tineret Underval, care a avut loc acum câteva zile în acest parc (și unde am vazut jandarmi agresând în mod exagerat adolescenți, dar asta e altă poveste), au ramas niște resturi de la ceea ce a fost un playground pentru bikeri și trick-uri cu bicicleta: paleți, cărămizi, scânduri, pietre, cauciucuri etc.

Nu au fost strânse imediat după încheierea festivalului și au rămas acolo încă o zi. Prilej numai bun pentru a fi luate în stăpânire de către un grup de copii cu vârste cuprinse între 1 – 7 ani (cu aproximație) și a fi manevrate în fel și chip. Fostul playground al bicicliștilor s-a transformat pe neașteptate într-un nou playground ad hoc, în care toddlerii explorau cot la cot cu copiluții ceva mai mari.

A fost fascinant să observ modul în care interacționau cu spațiul și cu materialele disponibile, cum le mutau de colo colo sau cum le găseau diverse întrebuințări. Erau atât de absorbiți de ceea ce făceau, de parcă s-ar fi aflat într-un super ultra loc de joacă – în realitate se jucau cu niște resturi și erau total concentrați pe ele! Nu era chiar safe, dar fiecare părinte avea grijă să nu i se rănească piticul.

Copiii au improvizat un tobogan din scânduri rezemate de niște paleți, au mutat pietricele de colo colo, și-au ținut echilibrul pe alte scânduri, au construit căsuțe/castele/tuneluri din cărămizi. Noria, fetița mea, a avut o obsesie cu sprijinirea a două scândurici de un palet, pe care apoi le păzea să nu cumva să le mute careva în altă poziție. Era foarte interesant de observat și modul în care copiii negociau între ei, cum făceau schimb de materiale, cum își păzeau ”creațiile”, cum își dădeau voie sau nu să mute în alt loc diverse obiecte sau cum se adunau în grupuri și se focusau toți pe aceeași chestie. Cumva, reușeau până la urmă să negocieze fără intervenția părinților, iar nodurile de interes ale rețelei de obiecte și posibilități de utilizare se mutau de colo colo, într-un mod flexibil.

Aaa, și a mai fost faza cu „șeful”: mulți copii doreau să fie ”șeful”, existând și aici o negociere intensă – cine e șeful, pentru cât timp, ce face, ce au voie ceilalți să facă, se supun sau nu, cine devine șeful atunci când șeful pleacă să se joace în altă parte sau nu mai vrea să fie șef. Am mai tot văzut negocierea aceasta între copii, la locurile de joacă, și pot să vă spun că, din păcate, (în viziunea mea) a fi șef reprezintă o reală și importantă preocupare a kinderilor.

Revenind la playgroundul nostru, iată în pozele de mai jos o parte din jocurile improvizate de copii:

 

Cam acesta era set up-ul general
Un tobogan improvizat de copii.
Echilibristică
În acțiune, construind căsuțe!
Cărămidă cu cărămidă 🙂
Căsuței i s-a adăugat și acoperiș eco!
Explorări cu diverse materiale și texturi

Bun, și acum să trecem la partea de concluzii și reflecții pe marginea acestei scurte povești, pe care vă invit să le dezbatem împreună.

1. Care credeți că ar trebui să fie obiectivele de bază ale unui playground (fie el exterior sau interior) cu adevărat bine gândit și construit? Din punctul meu de vedere, un loc de joacă nu trebuie să ofere doar distracții facile și previzibile, ci mai degrabă să să îi ajute pe copii să exploreze și să își dezvolte abilități într-un mod interactiv și creativ. De exemplu, în urma observațiilor descrise mai sus, mi-am dat seama că există o nevoie pronunțată a copiilor de a cerceta și a interacționa pur și simplu cu diverse materiale, de a le asambla, de a jongla și de a construi cu ele.

2. Mă întreb dacă există o analiză serioasă a spațiilor de joacă din București și din România, în general: care sunt tendințele, materiale de construcție utilizate, modurile în care copiii relaționează cu spațiul și mai ales impactul pe care aceste locuri îl au asupra dezvoltării copiilor, dincolo de simpla petrecere a timpului? Ce principii stau la baza luării deciziilor de către autorități, atunci când amenajează locuri de joacă? Există vreo strategie, se lucrează interdisciplinar cu arhitecți, designeri urbani, antropologi sau pur și simplu se bifează rapid nevoia de a avea spații de joacă, în paralel cu necesitatea de a cheltui banii publici și cu existența altor interese financiaro-comerciale? Evident că în sinea mea cunosc prea bine răspunsul la aceste întrebări, dar am zis să le formulez, oricum :).

Apropo, în București, eu personal nu am observat nici un playground cu adevărat interesat și interactiv; toate par construite după aceleași rețete insipide, cu eternul și omniprezentul plastic chinezesc la putere. Mă refer strict la spațiile publice, accesibile tuturor, nu la cele private. Voi știți altceva?

3. Iar acum un mic call to action: parinti, activatori comunitari, antropologi, educatori, arhitecți & designeri urbani, autorități, ne mobilizam și noi să punem la cale un playground cu adevărat interactiv în București? Părerea mea este că ar trebui să încercăm să facem împreună un oraș mai bun (pentru noi și pentru copiii noștri) din care să nu mai simțim nevoia să fugim sau de care să ne plângem la nesfârșit, în ideea că nu trebuie să acceptăm chiar tot ceea ce propun autoritățile administrative, ci trebuie să negociem cu ele, devenind astfel actori activi în comunitățile noastre. Știu, viața e grea și încărcată, cu toții avem priorități sau copii de crescut, însă vom reuși să ridicăm calitatea aceleiași vieți doar prin implicare și responsabilizare civică.

Să vedem ce zice, pe scurt, și un sociolog:

”Bucureștiul e o rană care supurează, orașul-dormitor în care locuitorii ar prefera să nu doarmă de fel (și, cu câte noxe li se strecoară pe fereastră, cine-i poate blama?). Se migrează la Cluj, se migrează la Sibiu, mai nou la Iași, se migrează la Milano sau la Dublin sau la „casă în Ilfov” (o iluzie cândva sacră, ea însăși pe cale de nimicire datorită infrastructurii deficitare). În cuvintele jurnalistei Elena Deacu, Bucureștiul e orașul unde faci banii cu care să pleci să vizitezi orașe civilizate și frumoase.”

[ Sursă identificată pe pagina de Facebook a inițiativei Grow Up Romania – http://sociollogica.blogspot.ro/2017/04/demografia-schimba-romania-bizara.html?m=1 ]

Hmm, suna familiar?

4. Haideți să ne uităm puțin la câteva inițiative locale care încearcă să pună, deocamdată cu timiditate, punctul pe I.

• Grow Up Romania, care se descrie ca fiind formată dintr-un ”grup informal de părinți zen, pro-activi și informați, care își doresc să transforme Bucureștiul într-un oras child-friendly (pentru început).”

Îi puteți urmări aici:
https://www.facebook.com/Grow-Up-Romania-586362671551036/

Să vedem dacă reușesc să pornească ceva și dacă da, să stăm cu ochii pe ei și să le oferim sprijin, că doar e în interesul nostru, al tuturor părinților.

• Asociația Amais, formată din arhitecți, urbaniști, activiști care vor să construiască primele spații de joacă polisenzoriale din România, accesibile și copiilor cu deficiențe de vedere, auz, motorii sau tulburări de spectru autist. Momentan, derulează proiectul ”Răspiua”, care vorbește despre joc, joacă, spațiul construit și despre importanța integrării copiilor cu nevoi speciale încă din primii ani de viață.

** Pagina de Facebook: https://www.facebook.com/AMAis.ro/
** Website Amais: http://amais.ro/
**Pagina de Facebook a proiectului ”Răspiua”: https://www.facebook.com/pg/raspiua/about/?ref=page_internal

• Din interior, vă mai pot spune că un grup de părinți ONGiști pun la cale un viitor muzeu al copilului, dar despre asta voi oferi detalii la momentul potrivit. Stați cu ochii pe blog!

5. Nu în ultimul rând, vă invit să cercetați informații despre playgrounduri reușite din alte părți ale lumii. Accesați aceste linkuri cu încredere, vă vor inspira!

** Imaginative playground monster

** 16 coolest playgrounds from around the world

** 15 amazing playgrouns from all over the world

** 10 best playgrounds of the world

** Berlin water playgrounds

6. Plus un articol despre implicarea copiilor în designul locurilor de joacă: http://www.play-scapes.com/play-design/resources/engagekids/

 

Fotografie preluată de pe siteul http://flavorwire.com/284670/15-amazing-playgrounds-from-all-over-the-world/5
Fotografie preluată de pe siteul http://flavorwire.com/284670/15-amazing-playgrounds-from-all-over-the-world/5
Fotografie preluată de pe siteul http://flavorwire.com/284670/15-amazing-playgrounds-from-all-over-the-world/5

12 Comments

  • Ana

    mai 23, 2017

    Si mie imi place sa stau sa ma uit la copii. Cum se inteleg ei, se joaca, se cearta, se impaca si de multe ori parintii se baga aiurea..

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 24, 2017

      Da, chiar asa 🙂 Uneori mi se pare dificil sa nu te bagi!

      Reply
  • Andra Ganaite

    mai 24, 2017

    Minunat articol! Si mie mi-ar placea sa se poata juca liber si in siguranta pustoaica mea de 16 luni. Ma bucur ca un pic mai incolo exista sanse ca adultii sa nu intervina atat de mult in joaca celor mici.
    Dintre locurile publice, in Herastrau mi-a placut locul de joaca pentru cei foarte mici si pitica s-a putut juca linistita fara prea multa interventie din partea mea. Era mult nisip, zonele de escaladat erau potrivite doar pentru cei mici – adultii nu puteau urca, iar pentru copiii mai mari nu erau interesante.

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 24, 2017

      Multumesc! Uite, o sa mergem si noi sa testam in Herastrau – cam prin ce parte a parcului este locul acela?

      Reply
  • Mihaela Damaceanu

    mai 24, 2017

    Un articol frumos si documentat, îmi place mult ideea de a face ceva, nu doar a ne plange la infinit. Lucrez si eu la un mic plan, deocamdata secret 🙂

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 24, 2017

      Multumesc! Neaparat sa ne tii la curent cu planul, cand nu mai e secret 🙂

      Reply
  • DaddyCool

    mai 24, 2017

    Foarte cool e să vezi că încă sunt copii care au nevoie de puțin ca să fie fericiți și că imaginația e întotdeauna cea mai bună soluție atunci când ai chef de joacă. 🙂

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 24, 2017

      Pai totul depinde de noi adultii, pana la urma…cat de mult control exercitam si ne tipuri de joaca incurajam 🙂

      Reply
  • Oana Jindiceanu

    mai 24, 2017

    Foarte bun articol! 🙂 Mulțumim pentru info!

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 24, 2017

      Multumesc si eu!

      Reply
  • Oana Constantinescu

    mai 25, 2017

    Mare dreptate ai, şi eu simt nevoia unor locuri de joacă variate, creative, care să le ocupe timpul şi imaginația. Te susțin! Voi urmări ONG-urile despre care spui şi abia aştept să aflu despre muzeul pe care îl pregătiți.

    Reply
    • Miruna Tirca

      mai 25, 2017

      Da, sper sa gasim resursele necesare 🙂

      Reply

Lasă un răspuns