Zilele trecute am avut o experiență interesantă de observație urbană și pedagogică în parcul Carol din București. De la festivalul pentru tineret Underval, care a avut loc acum câteva zile în acest parc (și unde am vazut jandarmi agresând în mod exagerat adolescenți, dar asta e altă poveste), au ramas niște resturi de la ceea ce a fost un playground pentru bikeri și trick-uri cu bicicleta: paleți, cărămizi, scânduri, pietre, cauciucuri etc.

Nu au fost strânse imediat după încheierea festivalului și au rămas acolo încă o zi. Prilej numai bun pentru a fi luate în stăpânire de către un grup de copii cu vârste cuprinse între 1 – 7 ani (cu aproximație) și a fi manevrate în fel și chip.

Fostul playground al bicicliștilor s-a transformat pe neașteptate într-un nou playground ad hoc, în care toddlerii explorau cot la cot cu copiluții ceva mai mari.

Cam acesta era set up-ul general

A fost fascinant să observ modul în care interacționau cu spațiul și cu materialele disponibile, cum le mutau de colo colo sau cum le găseau diverse întrebuințări.

Erau atât de absorbiți de ceea ce făceau, de parcă s-ar fi aflat într-un super ultra loc de joacă – în realitate se jucau cu niște resturi și erau total concentrați pe ele! Nu era chiar safe, dar fiecare părinte avea grijă să nu i se rănească piticul.

Copiii au improvizat un tobogan din scânduri rezemate de niște paleți, au mutat pietricele de colo colo, și-au ținut echilibrul pe alte scânduri, au construit căsuțe/castele/tuneluri din cărămizi. Noria, fetița mea, a avut o obsesie cu sprijinirea a două scândurici de un palet, pe care apoi le păzea să nu cumva să le mute careva în altă poziție.

Un tobogan improvizat de copii.

Era foarte interesant de observat și modul în care copiii negociau între ei, cum făceau schimb de materiale, cum își păzeau ”creațiile”, cum își dădeau voie sau nu să mute în alt loc diverse obiecte sau cum se adunau în grupuri și se focusau toți pe aceeași chestie.

Cumva, reușeau până la urmă să negocieze fără intervenția părinților, iar nodurile de interes ale rețelei de obiecte și posibilități de utilizare se mutau de colo colo, într-un mod flexibil.

Echilibristică

Aaa, și a mai fost faza cu „șeful”: mulți copii doreau să fie ”șeful”, existând și aici o negociere intensă. Cine e șeful, pentru cât timp, ce face, ce au voie ceilalți să facă, se supun sau nu, cine devine șeful atunci când șeful pleacă să se joace în altă parte sau nu mai vrea să fie șef.

Am mai tot văzut negocierea aceasta între copii, la locurile de joacă, și pot să vă spun că, din păcate, (în viziunea mea) a fi șef reprezintă o reală și importantă preocupare a kinderilor.

În acțiune, construind căsuțe!

Apropo, care credeți că ar trebui să fie obiectivele de bază ale unui playground (fie el exterior sau interior) cu adevărat bine gândit și construit?Din punctul meu de vedere, un loc de joacă nu trebuie să ofere doar distracții facile și previzibile, ci mai degrabă să să îi ajute pe copii să exploreze și să își dezvolte abilități într-un mod interactiv și creativ.

De exemplu, în urma observațiilor descrise mai sus, mi-am dat seama că există o nevoie pronunțată a copiilor de a cerceta și a interacționa pur și simplu cu diverse materiale, de a le asambla, de a jongla și de a construi cu ele.

Citește aici un articol despre cum ar trebui să arate un spațiu de joacă urban cu adevărat reușit, bine gândit și proiectat.

Iar aici, un scurt punct de vedere antropologic despre joacă și jucării.

Ați observat, în București, un playground cu adevărat interesat și interactiv?

Eu una nu. Toate par construite după aceleași rețete insipide, cu eternul și omniprezentul plastic chinezesc la putere. Mă refer strict la spațiile publice, accesibile tuturor, nu la cele private. Voi știți altceva?

Un mic call to action

Parinti, activatori comunitari, antropologi, educatori, arhitecți & designeri urbani, autorități, ne mobilizam și noi să punem la cale un playground cu adevărat interactiv în București?

Părerea mea este că ar trebui să încercăm să facem împreună un oraș mai bun (pentru noi și pentru copiii noștri) din care să nu mai simțim nevoia să fugim sau de care să ne plângem la nesfârșit, în ideea că nu trebuie să acceptăm chiar tot ceea ce propun autoritățile administrative, ci trebuie să negociem cu ele, devenind astfel actori activi în comunitățile noastre.

Știu, viața e grea și încărcată, cu toții avem priorități sau copii de crescut, însă vom reuși să ridicăm calitatea aceleiași vieți doar prin implicare și responsabilizare civică.

Explorare cu diverse texturi

Să vedem ce zice, pe scurt, și un sociolog:

”Bucureștiul e o rană care supurează, orașul-dormitor în care locuitorii ar prefera să nu doarmă de fel (și, cu câte noxe li se strecoară pe fereastră, cine-i poate blama?). Se migrează la Cluj, se migrează la Sibiu, mai nou la Iași, se migrează la Milano sau la Dublin sau la „casă în Ilfov” (o iluzie cândva sacră, ea însăși pe cale de nimicire datorită infrastructurii deficitare). În cuvintele jurnalistei Elena Deacu, Bucureștiul e orașul unde faci banii cu care să pleci să vizitezi orașe civilizate și frumoase.”

[ Sursă – http://sociollogica.blogspot.ro/2017/04/demografia-schimba-romania-bizara.html?m=1 ]

Hmm, suna familiar?

Pe Kinder Trips scriem despre:

• Călătorii cu copii
• Educație alternativă
• Natură și explorare în aer liber
• Comunități și stiluri  de viață.

Urmărește-ne pagina de Facebook și contul de Instagram. 

Dacă vrei să rămâi în legătură cu noi și să primești articole direct în inbox, ne poți lăsa emailul mai jos:

Nu uita să te înscrii în grupul nostru privat de Facebook!

Se numește Copii, Călătorii, Natură, Educație Alternativă și publicăm în mod frecvent resurse despre natură și educație în aer liber. Îl găsești aici.

CITEȘTE ȘI: