Vouă vă place să aveți activități cu copiii în parc? Nouă da, le nebunie! Parcurile sunt locurile în care simțim că respirăm cu adevărat, în București.
Ieri am ieșit cu Noria din casă, pentru plimbarea de prânz. Eram cam agitată; adeseori mă stresează ieșitul din casă iarna, cu copilul, pentru că sunt multe haine de îmbrăcat și durează tot procesul. Apoi mai uiți câte o mănusă, câte o chestie importantă și dă-i și întoarce-te din drum. Dar mai mereu, odată ce ieșim, intrăm într-un mood mult mai pozitiv. Fix la fel e și cu călătoriile: urnitul e dificil (psihologic vorbind), apoi când ești pe drum, totul devine mult mai limpede și mai ok.
Pe drum Noria se cocoață pe toate grămezile de zăpadă și strigă ”snow, snow, snow”. Iar eu o grăbesc…să ajungem mai repede în parc. Și stau să mă gândesc: frate, dar de ce? De ce o grăbesc așa, la urma urmei? Pentru că, de fapt, nu mai voiam să aud eu mașinile trecând pe stradă și îmi doream să ajungem mai repede la liniște. Cred din ce în ce mai mult că avem nevoie să locuim într-un loc mai blând și mai aproape de natură. Cam toate datele obținute conduc în această direcție…
În fine. Intrăm în parc, unde avem ritualul nostru pe traseu. Mai întâi ne oprim sus în pădurice, unde ne pitim după copaci și jucăm ascunselea. Păduricea asta e unul din locurile noastre preferate din parc. Mereu îți oferă senzația că nu mai ești în oraș. Primăvara e plină de floricele albastre și multă verdeață. Apoi ieșim sus la platou, unde Noria se urcă pe marginea înaltă a platoului. ”Mami, uite, eu pivesc oașul” (privesc orașul).
Apoi urmează un mic parkour făcut pe balustradele de la scări, până jos, la cel de-al doilea platou. De la al doilea platou, Noria continuă să meargă pe balustrade și se bagă prin toate tufișurile care îi ies în cale. Ajungem și la primul platou, iar de acolo pe malul lacului.
Aici începe faza cu pescuitul. ”Viau un băț ca să pecuiesc” (pescuiesc). Mereu tre să îi aleg nush câte bețe, până când dăm de cel perfect. Face parte din ritual să nu îi convină nici un băț, mult și bine. Unul e prea lung, altul e prea scurt, altul are țepi, altul e prea gros. Dacă se întâmplă cumvă să ajungem la ora somnului de prânz la ”pescuit”, când e obosită și cu capsa pusă, faza asta cu bețele poate să declanșeze un tantrum în toată regula. Evident, la oboseală, nici un băț din lume nu va fi bun.
De data asta găsim rapid bățul bun și ne punem pe pescuit. Pescuit înseamnă să aduni cu bățul din apă toate frunzulițele care plutesc. Doar că acum a înghețat lacul și e cam greu să pescuiești. Găsim un ochi de apă unde s-a topit gheața și facem tabără acolo. Sunt puțin stresată să nu stea Noria prea aproape de apă și să alunece, malul fiind cam noroios. Cred că stresul ăsta mămicesc o să rămână cu mine mult și bine, până la finalul Universului și înapoi.
Kira (cățelușa noastră) se agită de colo pe malul lacului și mi-e să nu pice iar în lac, ca data trecută. Îi latră pe toți cei care se apropie și tre să stau să o potolesc.
Scot bucăți de gheață din apă. Sunt interesante și psihedelice, chiar mișto! Îi rup Noriei bucăți de gheață cu care să arunce în apă: plăcere maximă. Apoi ne vine ideea să compunem un portret pe o bucată de gheață. Mă prinde maxim și pe mine activitatea asta, îmi dau seamă că e super cool și că nu am făcut niciodată așa ceva.
Portretul trece prin faze multiple. I se adaugă păr, pălărie și picioare. După un timp Noria îl sparge cu ghetuțele :)). Altă plăcere maximă: să spargă gheața din parc. Dar stai așa, că și mie îmi vine cheful să sparg gheață. Găsesc un băț gros, Noria bineînțeles că se bagă în schemă și mă ajută să îl cărăm la bază, apoi lovim amândouă cu putere gheața de pe lac. Care se sparge în hohotele de râs ale Noriei. Și ale mele.
A ieșit soarele și se face super cald. Suntem îmbrăcate foarte gros amândouă. Iar am luat țeapă, am crezut că e mult mai frig afară decât era în realitate. Noria e blindată cu lână merinos din cap până în picioare, zeci de straturi :)). Mă așez pe o buturugă și încep să îi scot chestii de pe ea, inclusiv pantaloni. Și de pe mine. Baza noastră devine o mare grămăjoară de haine.
M-am așezat la fix, de numa numa, când mă ridic sunt plină de rășină pe haină. Nu e bai, e haina mea de tăvăleală, de ani buni. A trecut prin chestii și mai rele. Merge la fix și pentru părințeală.
Noria își scoate din proprie inițiativă și cagula de pe cap. Sunt la câțiva metri distanță de ea. Mă întorc și îi văd dintr-o dată părul lung și blonziu revărsat în valuri peste umeri. Soarele puternic de ianuarie îi strălucește în păr iar ochii îi sunt și mai albaștri.
Zici că e o mică rusoaică. De fapt, bunica mea are ceva gene lipovene care se pare că s-au transmis de minune la Noria Anastasia cea Năzdrăvană. La mine nu. Am o secundă de uimire. Mi se pare foarte frumoasă Noria, cum stă acolo și râde fără griji la soare, cu părul blonziu și strălucitor. Mă gândesc cât de tare este că eu am dat viață unei asemenea ființe. Parcă mă încearcă un sentiment de bucurie și de mândrie. Parcă am nevoie mai des de sentimentele astea.
Începem procesul greoi de ieșire din parc. Noria evident că nu se dă dusă așa ușor. Mai avem de bifat locuri pe traseu: la barcă, la platformă (un mic mobilier amplasat chiar de noi, pe malul lacului, acum câțiva ani), la rațe, la terasa de sub pod, la „cascadă”, unde trebuie să arunce cu pietre. E deja târziu, e ora mesei, așa că manevrez lucrurile astfel încât să nu mai aruncăm cu pietre.
E și mâine o nouă zi!
PS: Dacă vrei, poți arunca un ochi pe campania noastră Călătorii urbane cu părinți și copii. Descoperim Bucureștiul împreună și ne atașăm de el.
Acolo descriem spațiile urbane care ne plac și povestim despre cum explorăm noi Bucureștiul. Sperăm să te inspire!
Pe Kinder Trips scriem despre călătorii cu copii, metode inovatoare de educație, spații de joacă, antropologie și explorare urbană. Te invităm să ne urmărești pagina de Facebook și contul de Instagram. Dacă vrei să primești pe email articole și resurse de la noi, ne poți lăsa emailul mai jos:
Citește și: