Ligia, Mihai și fiul lor Max (8 ani) sunt organizatori ai Festivalului Internațional de Animație Anim’est. Printre altele, sunt călători neînfricați, cărora le place mult să exploreze cu copilul în America Latină. 

Familia călătorește în timpul liber și preferă deplasările lungi, care durează câteva săptămâni.

Cu Max călătoresc de când era foarte mic. Recent s-au întors dintr-o călătorie care a durat o lună și jumătate, în care s-au preumblat prin Columbia, Ecuador și Panama.

Le-am urmărit călătoria pe Facebook și abia așteptam să revină, ca să îi iau la întrebări 🙂

Ligia mi-a acordat un interviu în care povestește foarte frumos despre:

• modul în care călătorește familia lor
• impactul educațional al călătoriilor asupra copiilor
• ce poți face cu copilul în America Latină
• cum se organizează astfel încât să poată sta plecați cât mai mult timp.

Interviul este unul lung, dar vă asigur că merită parcurs cu atenție, pentru că oferă multe informații valoroase și captivante. Vă doresc lectură plăcută!

Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre voi și felul în care călătoriți.

Max, Ligia şi Mihai. Călători pasionaţi spre obsesivi, ne tratăm cu drumuri prin lume de opt ani împreună (vîrsta lui Max de acum), iar din 2003 în formula Ligia-Mihai.

În doi am început destul de abrupt, cu un lung autostop prin Benelux, apoi n-am stat prea mult pe gînduri pînă să trecem Atlanticul ca să dăm iarna bucureşteană pe cea mexicană, iar de atunci am tot traversat mări şi oceane împreună.

Ne place lumea latino-americană, acolo am ajuns cel mai des şi tot acolo ne-am duce mereu cu cel mai mare drag – amintirile cele mai frumoase le avem din Argentina, din Nicaragua, din Guatemala, din Mexic.

Cred că am dezvoltat de-a lungul anilor o mică obsesie a insulelor, începută în 2006, cînd am fost în Capul Verde, apoi am iubit multe ţări insulare, de la Sri Lanka la Mauritius, Malta, Cuba (pe cea pomenită în urmă, cu patima cea mai mare).

Cam de fiecare dată plecăm low budget, cu rucsacul în spate şi cu toate aranjamentele făcute de noi, de la biletele de avion la cazare, vizite, drumurile interne odată ajunşi acolo. Adică totul.

Sîntem călători cu normă întreagă, nu stăm foarte mult în acelaşi loc, ne plac drumurile lungi, zilele pline, experienţele cît mai diverse, vacanţele active, batem ţările în lung şi-n lat.

Vorbind de timp, nu e cel mai mare obstacol cînd vrem să plecăm de acasă, pentru că avem norocul unor perioade din an cînd putem lucra mai puţin sau de la distanţă: eu sunt traducătoare freelance, el face film şi festivaluri de film, iar de 13 ani suntem organizatorii unui festival, împreună cu buni prieteni. Max e în clasa I.

Pe unde a călătorit fiul vostru, Max, până acum?

Pe Max l-am luat cu noi de la bun început, de când era foarte mic.

I-a plăcut atît de mult, că ne-a dat curaj să nu ne oprim din călătorit şi să nu ne limităm planurile la excursii aproape de casă sau în locuri clasice pentru familiile cu copii, ci să continuăm să călătorim în acelaşi fel ca şi înainte de el, oriunde ne poartă inima sau întîmplarea şi unde ne permite timpul.

Primul drum cu copil mic mai departe de casă a fost în Cipru, cînd Max încă nu împlinise un an.

Primul drum cu el peste ocean a fost în Republica Dominicană la patru ani.

Cu tot stresul unui zbor de peste zece ore, totul s-a dovedit mult mai simplu decât presupunerile noastre, deşi zborul a început cu o defecţiune tehnică şi o întârziere de nouă ore, după ce petrecusem o noapte pe drum pînă la un aeroport din Londra.

Am tot mers prin Europa, ne-am făcut o obişnuinţă din a merge vara cu maşina la un festival de film şi la unul de muzică.

Am fost cîţiva ani la rînd la festivalul Pohoda din Slovacia, foarte child-friendly şi cu line-up pe gustul nostru, apoi de fiecare dată am sfîrşit în cîte un road trip de câteva săptămîni.

Vara trecută, după cîteva zile la Gărâna şi un festival de film la Poznań, am continuat prin Polonia – prin Toruń, Sopot, dunele de lîngă Łeba, peninsula Hel, înapoi spre casă prin Cracovia şi Zakopane.

Iarna ne place să fugim cît mai departe de frig şi de griul din Bucureşti, iar în ultimii trei ani am tot schimbat continentele – Republica Dominicană, Sri Lanka, Mauritius, Columbia/Ecuador.

Cum destinaţiile astea sînt destul de departe şi cum iarna românească ni se pare mereu prea lungă, profităm de vacanţele de sărbători şi de volumul de lucru mai mic, ca să stăm plecaţi măcar o lună.

Ce țară vi s-a părut cel mai child friendly?

Ne-a surprins foarte plăcut Sri Lanka, pe care cred că am fi văzut-o cu totul altfel dacă n-am fi călătorit cu copilul. Ei sînt foarte atenţi faţă de copii, îi favorizează de multe ori, sînt răbdători, empatici.

Max a primit o mulţime de daruri, au avut răbdare cu toanele lui la masă, i-au oferit loc pe scaun în autobuzele sau trenurile foarte aglomerate.

Experienţa culinară a fost una fascinantă, o explozie de gusturi noi, de arome noi, de fructe noi.

Sîntem toţi trei mari amatori de pieţe locale, în plus preţurile sînt suficient de mici încît să poţi încerca mai multe feluri de mîncare chiar şi la restaurant. Cînd ai la masă un mare mofturos, ăsta e ditamai avantajul!

Care sunt beneficiile călătoriilor cu copii?

Beneficiile sînt infinite. N-aş şti să spun ce anume nu îţi foloseşte dintr-o călătorie, de orice fel ar fi ea, oriunde, oricît de scurtă sau de lungă.

În primul rînd, e o ocazie de a fi împreună ca familie 24 de ore din 24, ceea ce nu se întîmplă nici cînd eşti acasă. Nu e mereu uşor, pentru că, totuşi, trei oameni la drum poate însemna des trei păreri și așteptări diferite.

Fiecare şi-ar dori poate să petreacă mai mult timp într-un loc sau să nu fi mers în alt loc. Și atunci e o permanentă negociere, dar hotărîrile le luăm împreună.

Se întîmplă des ca unul dintre noi să vrea o pauză şi atunci ne facem planuri separat. E mai greu cînd vrea copilul o pauză de noi!

În iarna asta, de exemplu, am mers în cea mai mare parte a timpului cu două prietene foarte bune şi au fost zile în care Max a preferat compania lor mai mult decît pe a noastră.

Sau zile în care el şi Mihai au făcut turul graffiti-urilor dintr-un oraş, iar eu am mers la un atelier despre cafea.

Apoi, fiecare nouă călătorie înseamnă o imersiune într-o lume altfel decît a ta.

E o provocare, pentru că te trezeşti deodată într-un loc care miroase altfel, are alt ritm, în care mîncarea nu mai are acelaşi gust cu cea de acasă, oamenii nu înţeleg limba ta, aerul e mai umed poate, lumea poartă alte haine decît eşti obişnuit să vezi, şi tot aşa.

Pentru un copil, mie asta mi se pare cel mai mare dar pe care i l-ai putea face, să-i arăţi lumea diversă, de la culoarea pielii la felul în care mănîncă sau îşi construieşte casa, de la limba pe care o vorbeşte la modul în care călătoreşte la serviciu sau stă la coadă la piaţă.

Cred că e cea mai bună lecţie despre diversitate şi toleranţă pe care i-o poţi da unui copil. Şi cred că e mai uşor să începi devreme, cînd stereotipurile şi asocierile negative încă nu i s-au instalat în minte.

Iar discuţiile pe care le-am purtat cu Max pornind de la lumea altfel pe care am văzut-o pe drum au fost fiecare o ocazie unică, de la femeile cu hijab sau niqab din aeroporturile din Istanbul sau Abu Dhabi, la emigranţii venezueleni de la cozile de 5-6 ore dintre Ecuador şi Colombia, la bărbaţii cu părul foarte lung dintr-un sat din Anzi, de exemplu.

Apoi, mai mult decît într-o zi obişnuită petrecută acasă, fiecare experienţă în altă parte ne-a îmbogăţit şi cunoştinţele de geografie, de istorie, de zoologie.

A fost foarte uşor pentru Max să înţeleagă că locul unui animal sălbatic e în natură, atunci cînd, pentru a vedea elefanţi în mediul lor, am mers în safari în Sri Lanka şi nu am călărit elefanţi bătuţi ca să poarte turiştii prin păduri tropicale, nici nu am mîngîiat tigri sedaţi ca să-şi facă turiştii poză de Instagram.

Pentru a vedea ţestoase centenare, am mers într-un parc natural din Mauritius. Balenele şi delfinii i-am văzut în Oceanul Indian, cu nişte marinari foarte atenţi cu viaţa din oceane.

A văzut mări şi plaje poluate şi, deşi nu cu mare entuziasm de la început, a acceptat să culegem plasticul şi pungile de pe nisipul dintr-un sat din deşert, în nordul Columbiei şi dintr-un sat ecuadorian de la Pacific.

Apoi de fiecare dată i-au atras atenţia resturile lăsate de oameni pe plajă sau gunoaiele pe care le aruncau pe trotuar.

Există nişte experienţe utile pe care copilul le are mai ales călătorind.

De exemplu, învaţă să se orienteze pe hartă, să socotească în bani străini, să se descurce să ceară ceea ce doreşte într-o limbă pe care o cunoaşte puţin sau deloc (limbajul semnelor e şi el o achiziţie, care te poate scoate din impas cînd n-ai gîndi).

Înainte de călătoria din iarnă, Max a început cursuri de spaniolă.

Nu ştia prea multe cînd am ajuns în Columbia, dar i s-a deschis încet-încet un orizont nou în momentul în care, cu expresiile de bază şi cu cele cîteva învăţate acolo, a fost în stare să ceară singur ce vrea de mîncare sau să întrebe preţurile într-un magazin sau să îi spună unui localnic de unde e, cîţi ani are.

Probabil acum i-ar fi mai uşor dacă s-ar mai pierde într-un supermarket din Santo Domingo, aşa cum s-a întîmplat cînd avea patru ani.

Sigur, nu e o experienţă pe care să ţi-o doreşti sau de care să aibă nevoie un copil în dezvoltarea sau educaţia lui, e una pe care noi, ca părinţi, o regretăm teribil, dar e o experienţă-limită pentru care ar fi bine ca un copil să fie pregătit cumva dinainte.

Apoi, drumurile lungi pot fi o lecţie despre răbdare. Să petreci trei ore în căldură sufocantă, într-un tren foarte aglomerat din Asia, printre bagaje amestecate şi oameni care vorbesc o limbă din care nu înţelegi nimic, asta e o provocare nu doar pentru un copil.

Sau patru ore în picioare, la coadă la vamă în America de Sud, cînd într-o singură oră treci de la soarele puternic, care-ţi arde faţa, la vînt rece, apoi la ploaie torenţială. Sau 21 de ore într-un autocar care străbate Anzii şi opreşte o singură dată, pentru masă.

Călătoriile prin lumi felurite sînt fiecare în parte experienţe care te modelează.

Nu e totul lapte şi miere cînd eşti copil şi pleci o lună cu rucsacul în spate.

Uneori plîngi sau te plîngi, te plictiseşti, eşti furios, ţi-e dor de jucăriile de acasă, îţi lipseşte pilaful bunicii, ţi-e prea cald sau prea frig, îţi faci prieteni de o vîrstă cu tine pe care ţi-ai dori să-i revezi, dar eşti deja la 1000 de kilometri distanţă.

Trecînd prin toate acestea, îţi creşte un corn magic, care are puterea să te facă să ştii cum să reacţionezi, să dezvolţi tot felul de strategii pe care ai ocazia să ţi le îmbunătăţeşti de-a lungul anilor şi al drumurilor.

Din fericire, cred că un corn din acesta le poate creşte şi părinţilor, cu aceeaşi ocazie.

Recent, v-ați întors dintr-o călătorie cu copilul în America Latină. Cum a fost și ce ați văzut?

Iarna asta am petrecut şase săptămâni în Panama, Columbia şi Ecuador.

În Panama au mers doar Mihai şi o bună prietenă de-a noastră, mare amatoare de călătorii şi ea.

Au pornit de la un plan mai vechi de-a lor de acum cinci ani, cînd ne terminasem călătoria prin America Centrală în Panama şi cînd i-a atras foarte tare posibilitatea de a ajunge în Columbia cu o barcă de „piraţi”.

E vorba de nişte bărci care parcurg drumul Panama-Columbia, pe care nu-l face niciun vapor oficial şi care pe uscat nu se poate face din cauza lipsei şoselei, pentru ca Panamericana e întreruptă brusc aici de jungla Darién.

Pentru ei, a fost prilej de a revizita Panama City şi insulele San Blas, prilej de a petrece o săptămînă pe vas, cu opriri în arhipelag la snorkeling.

Apoi prilej de peripeţii din care n-am să pomenesc acum decît atît: motor defect, vînt inexistent, barcă de pescari şi valuri uriaşe, intrat clandestin în Columbia.

Eu şi Max ne-am început călătoria în Bogotá, unde ne-a întîlnit cu o altă prietenă, cu care am continuat vacanţa pînă la final de ianuarie.

Ne-am reunit toţi cinci peste zece zile în preajma Crăciunului, la Cartagena de Indias (unul dintre cele mai frumoase oraşe pe care le-am văzut în viaţa asta).

Am rămas de Crăciun la Cartagena, iar finalul lui decembrie a fost un mare du-te vino prin nordul şi nord-estul Columbiei. Ne-am ales ca punct zero Taganga, un sat pescăresc, din care am plecat în excursii de cîteva zile.

Jungla Tayrona ne-a plăcut mult, pentru că alternezi plimbările prin pădure cu plajele, cu traversatul rîurilor, căţăratul pe rădăcini de copaci ca să-ţi croieşti drum mai departe, ceaiul de coca, dormitul la cort, lupta cu ţînţarii, micul dejun cu vedere la crocodili.

Sfîrşitul de an ne-a prins în Guajira, o peninsulă deşertică puţin vizitată, cu dormit în hamac sub cerul liber, cu cina de Revelion pe plajă oferită în dar de gazdele noastre.

În ordinea servirii, am avut: ciorbă de burtă de vită, creveţi, pepene roşu, carne de capră, flan, apoi iar capră, apoi pupături de „Feliz Año” cu fiecare de la masă: gazde, rude, vecini, angajați, turiști, apoi cu polițiștii de serviciu invitați și ei la masă.

Ne-am oprit apoi tocmai la Medellín, unde, dincolo de zecile de statui ale lui Botero, de plimbarea cu metroul-teleferic şi de pieţele cu produse locale, cred că cel mai mult ne-a rămas în minte şi-n vene plimbarea prin Comuna 13, un cartier care acum 15-20 de ani era cel mai periculos cartier din Columbia.

Ne-a fost ghid o fată născută chiar acolo, care ne-a spus povestea graffiti-urilor, a străzilor recent pavate, a scărilor rulante cu care urci de pe o stradă pe alta, a copiilor care coboară pe tobogan de la casa lor la casa prietenilor de joacă.

Ne-am oprit doar o săptamână în Zona Cafetera, care ni s-a părut cea mai prosperă zonă din Columbia. Satele din Anzi au ceva special.

Am întîlnit pe drum călători care, odată ajunşi în Jardín, satul pe care mulţi îl numesc cel mai frumos din Columbia, nu s-au mai dat duşi de acolo o lună întreagă.

Ne-a plăcut şi în Guatapé, un orăşel foarte colorat, aproape de o zonă ca din cărţi poştale perfecte, lacul El Peñol.

În Manizales, un oraş universitar destul de aşezat din Zona Cafetera, am ajuns în Feria de Manizales, cea mai mare sărbătoare.

Seara era magie pe străzi, erau concerte, se găteau minuni de la porumb la urechi de porc, se cînta şi se dansa în toate cafenelele. În apropiere, sînt băi termale şi multe plantaţii de cafea, unele primesc vizitatori.

La Cali am ajuns oarecum cu alte aşteptări, probabil alături de localnici ne-ar fi plăcut mai mult. A fost primul loc în care ni s-a atras atenţia că nu e bine să zăbovim prin anumite zone.

A fost ceva asemănător în Bogotá, cînd am traversat pe jos nişte cartiere care seara deveneau mai suspicioase, iar la întoarcere, şoferul de Uber nu s-a liniştit pînă nu l-am asigurat că ştim bine cartierul în care mergem.

Totuşi, e atît de multă poliţie în Columbia, inclusiv în locuri în care nu te aştepţi, încît nu ne-am simţit nici un moment în pericol.

Nici nu avem un trecut de călători exclusiv prin ţări liniştite, e de ajuns să zicem că am fost în El Salvador şi-n Honduras şi deja localnicii ne vorbesc mai relaxaţi.

Pe la mijlocul lui ianuarie am trecut în Ecuador, unde am stat destul de puţin, cît să mergem la un tîrg de produse artizanale în Otavalo, un oraş din Anzi cu populaţie majoritar indigenă, cît să petrecem cîteva zile în Quito şi să stăm alte cîteva zile într-un sat de la Pacific.

Quito ne-a plăcut foarte tare, deşi ne-a întîmpinat cu cea mai ploioasă vreme şi cu temperaturi extreme la cîteva ore distanţă.

Suficient de aproape şi ca să ajungem o jumătate de zi pe Cotopaxi (unul dintre cei mai înalţi vulcani activi din lume), singurul loc în care am văzut zăpadă în toată călătoria şi altitudinea cea mai mare la care am ajuns, la 4500 de metri.

Despre Canoa, sătucul cu plajă la Pacific, numai de bine! Atît de bine, că, după primele minute acolo, copilul ne-a întrebat cu sinceră speranţă în glas dacă n-am putea rămîne o lună!

Momente dificile? Dacă au fost, le-am uitat destul de repede, deci nimic foarte serios.

Ştiu că ne-a fost lungă aşteptarea la graniţe, care se trec doar pe jos, că la ultima trecere am prins în ultimul minut autobuzul care ne-a dus în Bogotá în 21 de ore.

Am avut emoţii mari şi la una dintre plecările cu autobuzul de noapte în Ecuador, rătăcind pe străzile din Quito. Plus cîteva experienţe mai colorate (enervante) cu taximetriştii locali.

Mîncare bună? Da. Nu cele mai rafinate feluri, dar nişte arome pe care ne-am dori să le mai savurăm.

Fructele sunt probabil experienţa cea mai autentică acolo. La un moment dat, mi se părea că toate postările noastre din vacanţă sînt despre fructe exotice.

Pe unele le ştiam şi abia aşteptam să le găsim din nou – pitaya, guanabana, zapote, granadilla, mangostino – pe altele le-am descoperit pe stradă – guaba, lulo, curuba, chontaduro.

Ce avantaje ai atunci când alegi să alegi în locuri puțin turistice?

În Columbia şi Ecuador nu e deloc uşor să ajungi în locuri neturistice.

Ţările astea nu au magneţi care să atragă mii sau sute de mii de turişti cum au Peru, Brazilia, Argentina. În afară de zona de la Caraibe şi cîteva cartiere din Medellín, vezi puţini turişti străini în Columbia, iar Ecuadorul e şi mai low-key.

În general, cînd alegi un loc mai puţin vizitat, ai şansa să descoperi ceva mai autentic. Avalanşa de străini aduce inevitabil o adaptare care poate şterge din culoarea locală.

În plus, asta vine la pachet cu preţuri mai mari, cu aglomeraţie, cazare mai proastă şi mai greu de găsit în perioada sărbătorilor sau a vacanţelor.

Noi nu ocolim locurile frumoase pentru că ar fi prea turistice, dar ne place să ascultăm sfaturile localnicilor sau ale altor călători pe care-i cunoaştem pe drum.

Mie-mi place să citesc destul de mult înainte despre locurile în care vom merge. Cum îmi doream de aproape zece ani să merg în Columbia, de-a lungul timpului mi-am aşezat nişte toponime pe o hartă mentală.

Aşa a ajuns să mi se fixeze în minte Peninsula Guajira, care e punctul cel mai nordic al Americii de Sud.

Şi a fost locul cel mai neturistic din cîte am vizitat iarna asta. Se ajunge greu, trebuie o sincronizare bună între autobuze, taxiuri, 4×4, maşini de ocazie, un pic de noroc.

Cred că e zona cea mai săracă a Columbiei şi cea mai uitată de autorităţi. Au nişte tradiţii artizanale extraordinar de frumoase, dar, din cauza izolării şi a sărăciei, e o lume care moare lent.

Dacă nu s-ar fi descoperit acolo un loc foarte bun pentru kitesurfing, probabil ar ajunge rar turiştii.

Recomandări, tips and tricks, sfaturi pentru părinții care vor să călătorească cu copilul în America Latină.

Să nu mai stea pe gînduri! 🙂 E o zonă cu oameni foarte primitori, e atît de diversă şi oferă atît de multe pentru toate gusturile, că ar fi imposibil să nu găsescă ceva care să li se potrivească.

Să citească mult despre locurile astea dacă au dubii. Știrile rele circulă oricum mai repede, iar realitatea de acolo e destul de diferită de ceea ce ni se arată în Europa.

Sînt pe net oameni generoşi care-şi pun pe tavă poveştile recente de călătorii şi cred că ei sînt sursa cea mai sigură.

Altfel, n-o să te duci în Mexic cu copilul pentru că o să-ţi fie frică să nu te trezeşti cu un glonţ în cap, n-o să te duci în Nicaragua pentru că ţii tu minte de nişte probleme cu arme de foc, în Columbia sigur îţi vînd droguri.

Uită toate poveștile, citește din surse sigure, vezi ce spun blogurile de travel, pune întrebări pe forumurile de călătorii!

Fiecare îşi cunoaşte propriul copil şi ştie cam la ce să fie atent indiferent de locul în care merge.

Nu ştiu cît e de pregătită zona asta de lume pentru copiii cu nevoi speciale, de exemplu, pentru că din păcate nu am fost suficient de atentă să observ şi nici nu aş şti prea bine la ce să mă uit.

În mod sigur, orice copil iubitor de fructe ar fi acolo în rai, pentru că varietatea e incredibilă. N-am întîlnit niciun loc din cele vizitate pînă acum în America Latină în care să nu fi găsit mîncare cît de cît pe gustul copilului (iarăşi, nu am experienţa să pot spune cît de uşor i-ar fi acolo cuiva cu intoleranţe sau vegan).

În Columbia, pentru că mi-e cea mai la îndemînă să o pomenesc acum, vegetarienii nu se vor bucura de aceleaşi favoruri ca ceilalţi, dar, pe de altă parte, cine iubeşte peştele şi fructele de mare e chiar răsfăţat.

Venind din România, în cele mai multe ţări nu este nevoie de vaccin obligatoriu la călătorie. Totuși, verificați ultimele epidemii sau zone pe care unii părinţi probabil le-ar evita decît să rişte.

Nici de viză nu e nevoie pentru călătorii cu paşaport românesc. Recomand verificare obligatorie pe site-ul MAE, pentru orice update.

Procedura pentru părintele singur care intră în ţară nu e deloc complicată. În Columbia am intrat doar eu cu copilul, n-a fost nevoie de nicio procură, nici de explicaţii de vreun fel.

Înainte de plecare, trimisesem un mail către Consulatul din Varşovia, pentru că nu există ambasadă în România, mi-au răspuns prompt şi am plecat la drum cu informaţia sigură.

Distanţele în America de Sud sînt lungi. Variantele de zboruri low cost nu sînt un paradis, ca în Europa, dar autocarele sînt destul de confortabile. În Mexic, mi-amintesc că unele au chiar stewardesă, în Argentina şi în Chile primeşti şi masa.

În America Centrală autocarele sînt inevitabile, mai ales dacă nu ai un plan de călătorie bine fixat din vreme.

Pînă la destinaţie, însă, rămîne distanţa de parcurs cu avionul, din Europa. Din experienţa personală, zic că nu e nici pe departe balaurul care credeam că va fi.

Pentru copil, au trecut mai uşor decît pentru noi cele 14 ore la dus şi la 17 la întors. Am văzut la drum lung copii foarte mici.

Cu sugarii e mai uşor, dorm mai mult şi nu au nevoie de atîta spaţiu de joacă. Rar am auzit experienţe negative sau de speriat.

Pe lîngă listele lungi de cele necesare, ce să iei în avion, ce să nu iei, ce să faci etc, singurul sfat cu adevărat util pe care l-am citit legat de călătoria cu avionul a fost să am în geanta de mînă haine de schimb pentru mine şi pentru copil.

Niciunui părinte nu i-ar plăcea să continue drumul cu un tricou murdărit de vomă.

Înainte de orice plan, mai ales pentru partea insulară a Americii Latine, e musai să se verifice vremea, ce şanse de uragane există, cît e de periculos să fii acolo în perioada în care vrei să mergi, pentru că, adesea, tocmai pentru acele perioade se găsesc bilete de avion mai ieftine.

Vârsta copiilor e relevantă cumva cînd alegi destinaţia din America Latină, ca în orice alt colţ din lumea asta. Cu Max mic ne-a fost mai bine în oraşe sau în sate nu departe de oraş, unde ne-a fost mai uşor să găsim diversitate mai mare de mîncare sau să găsim o farmacie deschisă.

În Columbia, Ecuador, Bolivia şi Peru, e de văzut cu pediatrul dacă ar trebui precauţii legate de altitudine. La 2600, respectiv 2850 de metri în capitalele în care am ajuns, noi n-am avut bătăi de cap. Alta a fost povestea pe Cotopaxi, la 4500 de metri.

Cu un copil de 2-3 ani, cînd vrea să se mişte tot timpul şi îi e greu să înţeleagă că sînt momente în care nu o poate face, mai bine nu planifici drumuri de zece ore cu autobuzul.

Sincer, aş evita să străbat America Centrală ţară cu ţară cu un copil mai mic de zece ani.

Aş alege o singură ţară, ca să nu am de trecut multe graniţe (printre cele mai ciudate şi mai imprevizibile, asta dacă nu s-au schimbat foarte mult în cinci ani, de cînd am mers noi) şi ca să nu am de schimbat autobuze la ore imposibile, cărînd bagaje grele.

După ce am stat acolo aproape două luni şi am traversat fiecare graniţă din Mexic pînă în Panama, am rămas cu impresia că ţări mulţumitor de child-friendly ar fi Nicaragua, Costa Rica şi Panama.

Pentru cineva care şi-ar dori temperatură ca acasă, locuri europene, mîncare europeană, oameni cam cu acelaşi stil de viaţă, recomandarea e sigură: Argentina şi Chile.

Nu în ultimul rînd, pentru că e o întrebare pe care o primim destul de des, cum ne permitem să plecăm sau să stăm atît de mult plecaţi?

E, ca mai mereu în ceea ce faci, o chestiune de priorităţi. Şi de noroc, pentru că noi putem lucra de la distanţă sau ne putem stabili singuri perioadele de pauză.

Iar copilul, de-acum şcolar, are o învăţătoare luminată care sprijină educaţia sub diversele ei forme şi s-a bucurat să ştie că Max va petrece timp de calitate cu familia, că pe drum va învăţa multe şi va veni mai bogat sufleteşte.

Legat de costuri, regula cea mai importantă, ceva ce ni s-a confirmat de fiecare dată şi am învăţat făcînd sau auzind poveştile celor pe care i-am cunoscut prin lume: fiecare vacanţă sau călătorie costă fix cît îţi permiţi.

E de ajuns să-ţi planifici puţin, cu cît mai devreme, cu atît mai bine, şi să pui în balanţă dorinţa de a pleca şi ceea ce consideri absolut necesar cînd e vorba de confortul tău.

Cînd pleci în America de Sud o lună-două, dacă nu te deplasezi foarte mult şi poţi închiria un apartament undeva, vei cheltui la fel ca acasă.

Dacă preferi, ca noi, să vezi cît mai multe, dar şi să socializezi, alegi camerele duble de la hosteluri sau case particulare, mănînci unde mănîncă localnicii şi nu uiţi că un copil se adaptează foarte uşor şi că, oricum, el vede fiecare loc cu alţi ochi şi ceea ce pe tine te deranjează e posibil ca el nici să nu fi sesizat.

Iar tonul la optimism şi la acceptare pe care-l dă părintele devine contagios.

Încă un adevăr confirmat de fiecare dată: în plecările cu buget redus, cu cît ai rucsacul mai plin, cu atît scad cheltuielile imprevizibile, de la haine la medicamente sau jucării.

America Latină e departe, ofertele convenabile sînt mult limitate faţă de Europa sau Asia, îţi va fi greu să găseşti bilete de avion pentru toţi la un preţ care să nu te sperie, aşa că acum e un moment taman bun să-ţi faci planuri pentru iarna viitoare. :).

Pe Ligia, Mihai și Max îi puteți urmări pe pagina lor de Facebook – Tripspotting și pe Instagram (@triphopspotting).

Puteți citi și alte interviuri cu părinți călători aici și aici.

Pe Kinder Trips scriem despre călătorii cu copii, educație, explorare urbană, comunități și stiluri alternative de viață.

Te invităm să ne urmărești pagina de Facebook și contul de Instagram. 

Dacă vrei să primești pe email articole și resurse de la noi, ne poți lăsa emailul mai jos:

Am citit politica de confidențialitate și sunt de acord cu ea.

Adresa de email:

Leave this field empty if you're human: