John Hunter, creatorul Jocului Păcii Mondiale, a vorbit pe teme legate de educație alternativă și învățare experiențială, în cadrul unei conferințe organizate în septembrie la București de Verita International School. A fost o apariție simplă, caldă și blândă, fără ifosele pe care obișnuiesc adeseori să le afișeze diverși ”experți”. Atitudinea lui generală mi s-a părut o lecție la fel de valoroasă precum ideile și perspectivele expuse pe durata celor câteva ore bune de conferință – o lecție de care aș zice că avem nevoie mai des, în peisajul nostru local.

Nu a ținut un discurs propriu-zis, ci pur și simplu ne-a spus povești pline de înțelepciune, bazate pe experiențe autentice de viață și nu pe teorii citite în cărți. John Hunter și-a motivat alegerea astfel:

”O să vă spun povești; folosesc poveștile ca pe niște carduri de memorie – le auzi, iar apoi rămân cu tine mult timp”. De acest lucru puteți fi convinși, că multă lume prezentă în sală va rămâne cu poveștile auzite.

John Hunter, creatorul Jocului Păcii Mondiale, la București, vorbind despre învățarea experiențială.

Concepte educaționale pe care merită să le rețineți

Iată cum am sintetizat principalele informații legate de educația alternativă și învățarea experiențială pe care ni le-a oferit John Hunter:

*** În munca de pedagog, e bine să îți amintești întotdeauna că ești aici pentru a-i servi pe alții și pentru a face viața copiilor mai bună. Trebuie să procedezi cum e mai bine pentru copii, nu pentru tine! Pentru a fi capabil să acționezi astfel, este necesară o bună cunoaștere a elevilor, a nevoilor reale, pasiunilor sau dificultăților pe care le întâmpină. Una dintre ideile cheie, care a revenit în mod recurent în timpul conferinței, a fost aceasta: ”construiește un curriculum în jurul a ceea ce elevii iubesc, astfel încât ei să rămână conectați cu ceea ce iubesc!”.

John Hunter a povestit despre cum elevii săi erau pasionați de board-games și despre cum a început să își construiască demersul pedagogic în jurul acestor jocuri, ajungând în cele din urmă să pună bazele The World Peace Game. Ulterior, i-a luat 8 ore pentru a finisa designul jocului. ”Era un spațiu gol, ideea mi-a venit din nimic, doar a fost bazată pe pasiunile studenților. Așa s-a născut jocul și a continuat decenii în șir.”

Jocul a devenit faimos datorită colaborării cu un regizor independent de film, care a realizat un documentar și l-a înscris într-un festival de film din Norvegia, unde a câștigat premiul publicului. ”Eram doar un regizor fără bani și un simplu profesor de școală generală. Am fost absolut uimiți de acest premiu.”

Un fragment din film poate fi vizionat aici:

*** Pe scurt, jocul reprezintă o simulare socio-politică, în timpul căreia elevii acționează în echipe care reprezintă 4 state, cu resurse dispuse pe 4 nivele: terestru, marin, aerian și în spațiu. Prin intermediul unor scenarii, copiii încearcă să rezolve diverse crize mondiale tipice pentru vremurile în care trăim: conflicte, războaie, criza de mediu etc. Aceste scenarii stimulează colaborarea, comunicarea, negocierea și dezbaterea între participanți. Scopul jocului este să le dezvolte copiilor un set de practici de gândire (ex: peaceful thinking) și să îi determine să conștientizeze importanța unor valori cum ar fi compasiunea. De cele mai multe ori, credințele și valorile participanților se transformă într-un mod pozitiv, în urma experiențelor colective de negociere, colaborare și comunicare. Un moment esențial îl reprezintă discuțiile și momentele de reflecție de la finalul jocului.

Mai multe detalii:
http://www.worldpeacegame.org/

*** Un bun pedagog face introspecție în permanență, își analizează defectele, nu se supraestimează, caută mereu o cale să crească, să evolueze ca dascăl și să își depășească limitele.

”Mă examinez în permanență, încerc să văd cine sunt cu adevărat, mă uit în special la imperfecțiunile mele, la defectele care poate îl opresc pe un copil din a învăța. Le las spațiu copiilor pentru a descoperi dincolo de învățăturile mele. Noi, oamenii, ne vedem ca fiind buni la tot, în general. Dar eu prefer să fac instrospecție zilnic.”

Slide din timpul prezentării lui Richard Joannides, la conferința susținută de John Hunter la București.

*** Învățarea reală este cea experiențială, în sensul că elevii au nevoie de spațiu de experiment, unul în care să testeze dar și să eșueze în siguranță. Lecțiile cu impactul cel mai mare sunt cele învățate pe bază de experiență, pe durata cărora copiii ajung să capete și să își consolideze încrederea în ei înșiși. Stimularea gândirii comprehensive, învățarea colectivă dar și răstimpul acordat reflectării pe marginea acțiunilor derulate reprezintă chei prin care îi poți atrage pe copii în mod real în aventura educației experiențiale.

”Copiii sunt bombardați cu informație din toate părțile, există o sumedenie de industrii uriașe a căror misiune este să facă tot posibilul să anihileze orice moment de trezire. Tinerii au impresia că trebuie să fie mereu conectați la informație și rețele sociale. Nu au momente în care să reflecteze, să găsească înțeles și sens în ceea ce fac, pentru că trebuie să își mențină viața socială activă”.

Povestea personală a lui John Hunter în raport cu această teorie este legată de faptul că a devenit profesor mai degrabă din întâmplare, după ce renunțase la liceu. S-a întors acolo la presiunea mamei sale și pentru a-i face pe plac, resimțind ulterior lipsa de sens și demotivarea din plin, până când a luat contact cu un program educațional experimental care avea loc în liceu și care a reprezentat începutul schimbării pentru John Hunter.

Imagine din filmul documentar despre Jocul Păcii Mondiale, în cadrul conferinței susținute de John Hunter la București.

*** Co-creare și împuternicire

Un talent esențial pe care îl are un dascăl bun este să implice elevii în procesul de învățare fără ca aceștia să realizeze că învață! Elementul cheie pe care se bazează acest demers (aparent simplu) este o altfel de raportare la ceea ce înseamnă ”putere”. Profesorul renunță la a fi autoritatea supremă în procesul de învățare și, în schimb, împarte puterea și co-creează lecția alături de elevii săi.

”Dintr-o astfel de înțelepciune colectivă s-a născut și World Peace Game. Acest joc reprezintă încercarea mea de a face ceea ce orice profesor ar trebui să facă: să creeze un curriculum care este bun pentru copii.”

”Le-am spus elevilor mei: vom împărți puterea aici, o să fiți și voi co-profesori. S-au uitat lung la mine: pe bune? Dar tu ești profesorul aici, tu trebuie să ne spui nouă ce avem de făcut. Le-am spus din nou că vom co-dezvolta un curriculum și vom realiza împreună designul acestuia. Până când au înțeles: omul acesta chiar ne lasă controlul asupra noastră înșine!”.

Afirmațiile de mai sus au fost momentul meu preferat din toată conferința. Ei și aici mi-a picat mie o fisă personală, care stătea demult să pice, cumva. Am realizat că toți cei 10 ani de muncă ONG și programe educaționale pentru copii & adolescenți pe care le-am conceput și le-am coordonat au fost bazate pe concepte precum design thinking, împuternicire și co-creare, fără să fi auzit prea multe despre acești termeni sau să fi luat contact cu astfel de pedagogii. De fapt, destul de recent am aflat despre ”design thinking”, spre exemplu.

Nu vreau să forțez comparația, dar conferința aceasta chiar a fost eye-opening pentru mine și m-a făcut să realizez mai bine tot ceea ce am făcut timp de 10 ani la rând. Exemplu aici sau aici. Am înțeles mult mai bine feedbackul primit adeseori de la beneficiari, cum că în proiectele noastre (educaționale) nu se simțeau ca la o lecție, dar rămâneau totuși cu perspective și informații noi.

Oricine este familiarizat cu mediul ONG știe că aici proiectele vin ca niște avalanșe, unul după altul, că lucrezi la foc continuu, ești în același timp inovator și administrator, fără să ai timp să reflectezi asupra a ceea ce faci sau să îți teoretizezi demersurile în vreun fel. De când am luat o pauză de la nebunia aceasta, în 2016, pot și eu în sfârșit să analizez cu capul limpede munca din urmă și ceea ce făceam, de fapt.

Am avut o scurtă discuție cu John Hunter, în care l-am întrebat cum se poziționează acest joc vizavi de paradigma neoliberală în care trăim și care reprezintă, practic, sursa principală de alimentare a tuturor problemelor lumii, inclusiv cele pe care jocul își propune să le rezolve. Nu voi intra în detalii aici, a fost o curiozitate personală. M-a întrebat și i-am povestit cum timp de 10 ani am lucrat în proiecte care au combinat antropologia cu educația informală. ”Și ce o să faci mai departe?”.

Aici nu am mai știut ce să zic, pentru că după atâția ani am și eu răgazul să stau pe margine pentru a reflecta asupra tuturor experiențelor și informațiilor acumulate. Ce o să fac cu ele mai departe sau dacă o să fac ceva rămân încă necunoscute în ecuație.

Un lucru este însă cert iar poveștile lui John Hunter m-au ajutat să îl internalizez de-a binelea: nu doar copiii au nevoie de momente de reflecție și analizare a ceea ce fac, ci și adulții, indiferent de domeniul de lucru în care activează. În plus, este întotdeauna bine să avem grijă la relațiile de putere și să învățăm să o împărțim, în orice context. Din acest punct de vedere, pedagogia lui John Hunter și filosofia conturată în jurul ei reprezintă abordări folositoare oricărui adult conștient.

Voi ce credeți, are dreptate John Hunter? M-aș bucura să discutăm în comentarii la articol.

Mulțumiri Parenting PR pentru posibilitatea de a participa în mod gratuit la conferință!

Pe vremea când derulam proiecte de educație nonformală în cadrul Asociației Komunitas.

Din timpul conferinței susținute de John Hunter, creatorul Jocului Păcii Mondiale, la București.

Slide din timpul prezentării lui Richard Joannides, la conferința susținută de John Hunter la București.

Pe Kinder Trips scriem despre călătorii cu copii, metode inovatoare de educație, spații de joacă, antropologie și explorare urbană Te invităm să ne urmărești pagina de Facebook și contul de Instagram. Dacă vrei să primești pe email articole și resurse de la noi, ne poți lăsa emailul mai jos: